Răzvan Cuc, fost ministru al Transporturilor și băiatul de casă al lui Liviu Dragnea pe vremea când acesta era marele șef la PSD, ajunge subiect de percheziții DNA. Nimic spectaculos — genul de știre pe care România o parcurge cu cafeaua în mână și un oftat de „aoleu, iar?”. Doar că, de data asta, e chiar el. Omul care a condus Transporturile, dar n-a fost atent la traseu și a intrat direct pe linia greșită: cap de linie „Dosar penal – toată lumea jos”.
DNA a descins fără avarii și fără semnalizare, cu mandatul în mână și chef serios de inventar, ca la un control surpriză făcut nu la acte, ci la combinații vechi, bine așezate.
Schema? Simplă, clasică, românească. Contract mare, bani mulți, capete luminate. Un om de afaceri voia să fie „recomandat” pentru un contract la RAR, iar recomandarea asta n-a venit pe bază de CV, ci pe bază de „hai să ne înțelegem ca băieții”. Și băieții s-au înțeles la peste un milion de lei. Nu la colț de stradă, nu la un plic obosit, ci la nivel de „boss, suntem oameni serioși”.
Procentul? 6%. Elegant. Calculat. De contabil care știe ce face. Nu te arunci, nu ceri prea mult, să nu bați la ochi. Exact genul de combinație despre care toți zic „lasă, că așa se face”, până când se face dosar.
Partea cea mai frumoasă e instituția implicată: Registrul Auto Român. Locul unde dacă ai un bec ars, pleci pe jos. Dar când e vorba de moralitate, se pare că se merge cu farurile stinse și fără frâne. ITP-ul e strict pentru fraieri, nu pentru contracte.
Înainte de percheziții, atmosferă de lux moral: cafea, liniște, zâmbete largi și siguranța aia clasică de „n-are ce să se întâmple”. Replici scurte, aruncate relaxat: „lasă, e rezolvat”. După, schimbare bruscă de decor: DNA la ușă, fără introducere, fără meniu, fără „revenim”. Direct control general, sertar cu sertar, ca și cum se făcea recensământul combinațiilor și lipsea o piesă importantă.
Și ca de obicei, toată lumea e surprinsă. Nimeni nu știe nimic, nimeni n-a cerut nimic, banii probabil au apărut spontan, din iubire. Că în România nu există șpagă, există doar „neînțelegeri financiare temporare”.
Rămâne de văzut cum se termină episodul: ori cu proces, sentință și o condamnare cu executare, așa cum scrie la lege, dacă se dovedește vinovat, ori cu varianta clasică românească – amânări, termene peste termene, hârtii plimbate, până când dosarul obosește, se prescrie și toată lumea oftează ușurată că „justiția și-a făcut treaba”.
Concluzia? Încă un episod din realitatea noastră zilnică: oameni care cred că sunt prea importanți ca să fie deranjați, prea șmecheri ca să fie prinși și prea obișnuiți cu ideea că funcția vine cu drept de încasare. Până nu mai vine.
