Marcel Ciolacu e dovada vie că în politica românească poți să n-ai rezultate, dar să ai CV. Mult CV. Atât de mult CV încât nu mai încape nimic în el: nici reforme, nici curaj, nici rușine. După ce a fost premier și a lăsat țara exact cum a găsit-o — obosită și confuză — s-a repliat strategic la Buzău, unde zgomotul e mai mic și nimeni nu te întreabă insistent ce-ai făcut cu puterea.
Ciolacu vorbește mult, rar spune ceva și niciodată nu spune ceva periculos. Are talentul suprem de a promite fără să se lege de nimic. Când zice „infrastructură”, nu e clar dacă vorbește de autostrăzi sau de bordura din fața sediului PSD. Când zice „audit”, probabil e vorba de o cafea lungă și o ședință scurtă. Totul sună tehnic, serios, european — dar miroase a nimic.
Ca premier, n-a supărat pe nimeni, n-a deranjat pe nimeni și n-a schimbat nimic. Performanță rară. Să conduci o țară fără să lași urme e ca un concediu plătit cu escortă oficială. Iar când lucrurile au început să scârțâie, n-a stat să repare — s-a mutat. Ca un chiriaș profesionist de funcții publice.
La Buzău vine acum cu „ambiții administrative”. Traducere: aceleași povești, spuse mai încet. Aceleași promisiuni, dar pe județ. Aceeași stabilitate din aia de nu se mișcă nici praful. Ciolacu nu conduce, nu reformează, nu rupe nimic. El ocupă. Funcții, scaune, timp.
Marcel Ciolacu nu e politicianul care schimbă România. E politicianul care rezistă în România. Și, din păcate, asta pare să fie suficient.
