A intrat Nicușor Dan în Parlament cu aer de „Vă rog liniște, țin un discurs prezidențial”, dar a fost primit ca la nuntă când aduce nașul băutura: un amestec de aplauze inexistente, strigături și oameni care nu știau dacă să râdă cu el sau de el. Opoziția, foarte ospitalieră, i-a pregătit un cor de „Nu vă e rușine?” de parcă omul intrase să fure microfonul, nu să țină un speech.
Nicușor începe solemn cu Ucraina, război, securitate, chestii serioase — și fix atunci plenul face rage quit: „România când o sprijiniți?”, „Ajunge cu Ucraina!”. Dacă era concert, oamenii ar fi strigat „Cântă altceva!”.
Atmosfera a fost atât de frumoasă încât te-ai fi așteptat ca la un moment dat să apară și cineva cu o vuvuzelă. Parlamentul — pe scurt — a funcționat ca un detector de aplauze: nu a detectat nimic.
Partea cea mai bună? Dan a rămas calm, ca un profesor de mate care explică teorema lui Pitagora unei clase care arde în flăcări. A încercat să zâmbească diplomatic, dar expresia era clar „Ce caut eu aici?”.
Și când a terminat, opoziția n-a mai știut dacă să-l trimită înapoi la primărie sau să-i dea un pliant cu „Cum să înțelegi Parlamentul — nivelul 1”. În orice caz, omul a plecat cu teza deja corectată: „Mai încearcă!”.
Concluzia?
Dacă discursul era film, avea recenzie de genul:
⭐☆☆☆☆ „Actor bun, public ostil, scenariu neverosimil.”
