Dacă statul român ar avea un motto oficial, ar fi probabil ceva în genul:
„Scopul nostru? Să nu rezolvăm nimic, dar cu stil.”
Toată epopeea asta cu eliminarea pensiilor speciale pentru magistrați seamănă cu momentul ăla când îți promite cineva că slăbește, dar o face în timp ce mănâncă mici. „Da, da, eliminăm pensiile speciale… dar nu chiar acum, că ustură.”
E ca o piesă de teatru absurd: politicienii mimează reforma, magistrații mimează indignarea, CCR mimează analiza, iar statul mimează existența. Poporul? Poporul e spectatorul ăla din ultimul rând care a venit doar pentru popcorn și se întreabă dacă nu cumva e urmărit de camere ascunse.
Hai s-o spunem pe șleau, cu exactitatea unui bisturiu ruginit:
în România, legile sunt scrise la fel cum un elev slab își face tema de fizică — cu speranța că nu o să o verifice nimeni.
De câte ori se încearcă tăierea pensiilor speciale, apare câte o interpretare juridică de parcă textul legii ar fi un manuscris din Egiptul antic. „Nu putem elimina, trebuie analizat, ajustat, întors pe dos, masat, pupat și apoi declarat neconstituțional.” La noi, constituția e flexibilă doar când e vorba de amărâți. Când vine vorba de pensiile speciale, brusc devine biblie.
Inechitatea socială? Unii ies la pensie cu 1.500 de lei după 40 de ani de muncă, alții ies cu 40.000 de lei după 20 de ani de stres intens la birou — stresul acela groaznic de a semna hârtii și a nu răspunde la telefon. Românii care muncesc la privat se roagă să nu se îmbolnăvească, iar specialii se roagă doar să nu le întârzie indexarea.
Toată lumea vorbește de „săracii magistrați” care cică merită pensii speciale pentru „riscurile meseriei”. Da, sigur, riscul imens să primească lunar un salariu cu cinci zerouri. Riscul să le cadă un paragraf greu pe birou. Riscul să li se șifoneze roba în fața aerului condiționat. Dacă tot măsurăm riscuri, atunci chirurgii care operează oameni deschiși pe masă, pompierii care intră în clădiri în flăcări, minerii care coboară în subteran, asistentele care lucrează în haos, medicii de gardă care nu apucă să respire — ei ce ar trebui să primească? Pensie specială? Nu, probabil o bătaie pe umăr și o promisiune vagă „la o rectificare, vedem noi…”.
Milionarii din justiție? Nu, nu sunt milionari. Sunt monumente. Monumente de discreție, de eleganță, de sacrificiu. Să te pensionezi la 49 de ani cu o sumă care ar face un CEO occidental să plângă… asta nu e pensie, e recunoaștere artistică.
Și apoi vine statul, acest fenomen al naturii, și explică că nu poate elimina pensiile speciale, pentru că „nu este constituțional”. Dar când trebuie să mărească taxe, să crească TVA, să taie de la educație și sănătate… brusc TOTUL E CONSTITUȚIONAL. Formidabil. Un stat cu flexibilitatea morală a unui acordeon și viteza de reacție a unui melc pensionat.
Și cât timp se discută despre „riscurile” magistraților, partidele noastre mari se comportă ca într-o piesă de teatru absurd: PSD și PNL dispar din peisajul politic de fiecare dată când vine vorba de responsabilitate, ca și cum nu ar fi semnat nimic, nu ar fi votat nimic, nu ar fi știut nimic. Parcă ar fi două umbre cu carnet de partid, care privesc reforma de pe margine ca pe o ceartă între vecini — „noi nu ne băgăm, nu e treaba noastră”.
Iar UDMR, eternul party mode „suntem și nu prea”, stă cuminte într-un colț al politicii, cu atitudinea aceea misterioasă: „Noi nu ne-am opus, dar nici nu ne-am expus. Dacă se rezolvă, e bine. Dacă nu, tot bine. Important e să nu deranjăm pe nimeni, niciodată.” De ani de zile, UDMR reușește performanța unică de a fi mereu la putere fără să fie niciodată responsabil. O apariție politică cu proprietățile fizice ale aburului: există, dar nu poți pune mâna pe ea.
Cât despre USR, copilul mic al politicii românești, stă cu pancarta ridicată și vocea puțin spartă, convins că dacă strigă suficient de tare, îl bagă cineva în seamă. În timp ce PSD și PNL joacă șah, USR încă învață regulile, se împiedică în pion și dă vina pe sistem că nu merge tabla.
În toată această piesă ridicolă, rămânem cu aceeași concluzie groasă ca un dosar de instanță: în România, cei care își riscă viața nu primesc nimic, cei care își riscă doar stiloul primesc tot, iar partidele dansează în jurul problemei cu o grație demnă de o nuntă unde nimeni nu vrea să plătească nota de plată. Dacă asta e reforma, atunci poate că următorul pas ar trebui să fie o pensie specială pentru nervii poporului — ăia chiar au fost distruși pe bune.
Iar noi?
Noi stăm ca proștii și ne întrebăm de ce nu se schimbă nimic.
Răspunsul e simplu, dar letal:
pentru că România nu e un stat de drept, e un stat de… drepturi speciale.
