Să ocupi 18 ani o clădire a statului fără să plătești chirie e deja o performanță demnă de Cartea Recordurilor la categoria „Cum să fii șmecher pe banii fraierilor și să nu clipești”. Ce au făcut firmele astea nu e doar tupeu — e artă. E o simfonie a nesimțirii, interpretată cu eleganța specifică celor care intră într-o casă care nu e a lor, se instalează pe canapea, iau telecomanda și întreabă nonșalant: „Da’ unde e berea?”.
18 ani. Nu 18 zile, nu 18 luni. 18 ani în care statul n-a reușit să zică „hei, voi ăia, ieșiți afară”. În ritmul ăsta, dacă mai dura puțin, firmele primeau și buletin pe clădire, cu domiciliu stabil la Ministerului Economiei.
Dar hai să apreciem și ingeniozitatea: au avut un contract de „incubator de afaceri” pe 3 ani, dar au zis: „Lasă că incubăm până se face puiul adult, apoi îl punem și la facultate”. Contract expirat? Ce atâta grabă, dom’le? E doar o hârtie. Important e să ai tupeu. Birocrația e opțională, dar nesimțirea – obligatorie.
Și statul? Statul a fost în tot acest timp ca un moș cu cataractă: vedea, dar nu prea. Îi bătea cineva la geam:
– Alo, sunt niște firme care stau gratis în clădirea dumneavoastră!
Iar statul răspundea:
– Mmm… poate sunt chiriașii altcuiva, ce știu eu?
Pe bune, dacă statul era o persoană, îi luam casa, îi vindeam mobila și tot nu observa. Așa naiv e.
Apoi vine ministrul și anunță triumfător: „Am ordonat evacuarea!”. Wow. E ca și cum ai descoperi după 18 ani că ți-a dispărut mașina din parcare. „Alo, Poliția, cred că mi-a fost furată Dacia SuperNova… în 2006.”
Iar firmele? Reacții superbe. Unii sunt șocați. Alții indignați. „Cum adică să ne dați afară?! Noi stăm aici de o viață!”. Da, exact, asta e problema: că stați DE O VIAȚĂ, fără să plătiți nici cât un pachet de gumă.
Unul dintre ei poate chiar va zice:
– Dar dom’ ministru, am investit în spațiu!
În ce? În scaune și imprimante second-hand? În talentul de a nu semna niciodată un contract legal?
Și partea cea mai frumoasă: acum statul vrea să recupereze prejudiciul. Doamne-ajută. Să-i vedem. Dacă reușește, ne facem toți pelerini la Minister și aprindem lumânări. Recuperarea prejudiciului de la șmecheri e la noi sport extrem, cu risc de mortalitate ridicat.
Pe scurt, această poveste este România în esență: un loc unde unii stau gratis în clădirea statului, iar statul stă… gratis în propria lui incompetență. Iar când, în sfârșit, se trezește și dă afară chiriașii fantomă, toți sunt surprinși. De parcă nu era clar că într-o țară unde hoția e sport național, gratisul e religie.
