Reportajul Recorder despre justiția română a picat peste țară ca o notificare de la ANAF la 2 noaptea: neașteptat, nedorit și imposibil de ignorat. Stăteai liniștit, mâncai un covrig, și bang! – statul te anunță că nu mai e liniște pe planetă.
În documentar, sistemul judiciar e prezentat într-o stare de perfecțiune rară: perfect obosit, perfect dezorganizat și perfect convins că totul se rezolvă „luni dimineață… la prima oră… dacă nu e coadă… sau nu plouă… sau nu vine cineva în control.”
Magistrații intervievați sunt ca niște ninja ai sincerității. Vin pe ascuns, vorbesc încet, se uită peste umăr și dispar imediat, ca nu cumva să-i prindă colegii că spun adevărul. Îți povestesc cu un zen demn de un călugăr tibetan cum „se pierd dosarele”, de parcă ar fi un ritual pentru imunitate: „Beți apă, faceți mișcare și rătăciți un dosar penal pe săptămână, pentru detox.”
Iar prescripția? Prescripția e Moș Crăciunul inculpaților. Nu vine cu reni, dar vine fix la timp, cu precizie elvețiană. Când dosarul se apropie de verdict, hopa! apare prescripția ca un update de Windows: „Ne pare rău, nu vă supărați, ne reluăm activitatea după restart… poate.”
Reacțiile oficiale sunt o comedie paralelă. Unii se declară „șocați”, dar cu expresia aia de parcă abia au aflat că apa e udă. Alții spun că „se exagerează”, în timp ce, în fundal, țestoasa-justiție doarme întinsă pe un munte de dosare înalt cât chiriile din Pipera.
Poporul? Poporul râde. Râde cu lacrimi, cu oftaturi și cu o durere vagă de coloana vertebrală, că dacă nu râde ar trebui să plângă până i se resetează retina. Că nimic nu e mai românesc decât să vezi cum justiția merge înainte… dar numai dacă o împingi, o încurajezi și îi spui că e frumoasă.
În final, reportajul nu doar arată probleme, ci sugerează și upgrade-ul: dacă vrem o justiție care se mișcă, poate trebuie să trecem și noi la ceva mai rapid. Nu știu… poate la un melc. E evident un pas înainte. Melcul măcar lasă urme, deci poți demonstra progresul.
