Oana Crețu, candidata PSDU la Primăria Capitalei, pare apărută în politica bucureșteană nu ca rezultat al unei strategii, ci ca un bug într-un joc video vechi, în care personajele apar unde nu trebuie. În timp ce partidele mari își ascut armele, vine doamna Crețu cu PSDU — un partid atât de original încât, printr-o coincidență absolut cosmică, se numește aproape identic cu PSD și are o siglă care, dacă nu e copie, atunci e măcar sora ei care a mers la același salon. Un fel de PSD „Wish Edition”, livrat cu 3 lei transport, dar totuși capabil să confuzeze destui alegători încât să pară relevant.
Imaginea este fabuloasă: Bucureștiul arde, infrastructura crapă, RATB-ul respiră greu, iar noi discutăm despre candidata unui partid care a reușit să-și construiască vizibilitatea electorală printr-o eroare de OCR în cabinele de vot. Nu e nevoie de campanie agresivă, când te ajută deja paronimia. E ca și cum te-ai înscrie la maraton și ai câștiga pentru că purtai tricoul altcuiva.
Mai departe avem discursurile: pline de termeni mari, „reformă”, „transparență”, „curățenie administrativă”, de parcă Bucureștiul e un cartier liniștit care are nevoie doar de un detergent mai bun, nu de o resuscitare completă. Iar experiența administrativă… ei bine, este atât de abundentă încât încape perfect într-o propoziție scurtă: n-are. Dar nu-i nimic, asta nu a oprit pe nimeni în politica românească. Dacă lipsește practica, compensezi cu promisiuni, iar dacă lipsesc promisiunile, compensezi cu sigla care seamănă cu a altuia.
Și cum să uităm momentul antologic al candidaturii la prezidențiale, când semnăturile au fost invalidate pe motiv că „pixurile s-au șters de la căldură”? O scuză demnă de TikTok, nu de campanie electorală. Bucureștiul e un oraș cu probleme reale, dar Oana Crețu vine cu una metafizică: birocrația românească a fost învinsă nu de corupție, nu de incompetență, ci de… temperatură. Ce urmează? Dosarele respinse pentru că „birotica s-a emoționat”?
Totul la PSDU pare să fie un exercițiu de teatru experimental. Un partid despre care lumea află abia DUPĂ ce a votat din greșeală, o candidată care promite ordine într-un oraș pe care nu l-a administrat nici măcar la nivel de scară de bloc, și o strategie în care confuzia nu e o greșeală, ci motorul întregii platforme.
Iar candidatul, Oana Crețu — avocată, antreprenoare, vizionară autoproclamată — intră în cursa pentru Primăria Capitalei cu aceeași determinare cu care intră cineva într-o dezbatere pe Facebook: cu multă încredere, puține argumente și zero consecințe dacă lucrurile nu merg bine. Bucureștiul ar avea nevoie de un arhitect urban, un manager, un inginer, un om cu experiență în administrație. PSDU trimite… un CV în powerpoint și un logo decolorat de prea multă inspirație.
În final, candidatura Oanei Crețu nu e o alternativă politică. E mai degrabă un fenomen meteorologic: apare brusc, nu știe nimeni de ce, stă puțin, confuzează pe toată lumea, și dispare la fel de repede. Singura problemă e că, în tot acest timp, buletinul de vot rămâne vulnerabil la un moment de neatenție.
Iar dacă asta ajunge să fie una dintre opțiunile „serioase” ale Bucureștiului, atunci, sincer, nu candidata e problema. Problema e că ne-am obișnuit cu parodia și nu mai vedem unde începe realitatea.
