Anca Alexandrescu, la Realitatea TV, intră în cadru ca într-un film hollywoodian cu buget redus — genul acela filmat într-o parcare, cu lumină rece și muzică dramatică pusă de pe YouTube — fluturând „dosarele hoților” ca pe niște cupoane la supermarket, în timp ce un reporter ține microfonul cu aerul acela de „Doamnă, vă rog, nu zburați prea sus, avem camere limitate”. Hârtiile sunt ridicate în sus cu solemnitatea cu care un casier ar ridica un bon de reducere, iar publicul trebuie, brusc, să creadă că toată corupția din Capitală intră în panică și își face bagajele spre Malta doar pentru că s-au găsit niște mape stivuite printr-un dulap cu acte uitate de vreo trei mandate în urmă. E acea magie politică frumoasă: ridici o coală de hârtie și gata, sistemul tremură ca gelatina.
Aflăm că „manevrele sistemului” au fost „dejucate”, ceea ce e adorabil. Sistemul ăsta e ca o mămăligă fiartă prea mult: nu are formă, nu are gust, dar rezistă oricui și oricând. Poți să vii cu lanterna, cu reflectorul, cu toate becurile de la Teatrul Național, tot rămân niște contracte acolo, ascunse, gata să fie „descoperite” la nevoie. Și fix asta se întâmplă: se scoate la înaintare dosarul, se face o pauză dramatică, se aruncă un nume sau două — și gata, episodul de azi e rezolvat. Ce să mai, sistemul a fost înfrânt prin declarație de presă.
Dar stai, partea bună abia începe: un val de promisiuni atât de mare că dacă l-ai pune în PowerPoint, ar începe slide-urile să tușească. Economii de miliarde, transport gratuit pentru toți, trafic fluidizat ca într-o simulare 3D, curățenie generală în parcări — totul într-un ritm de parcă Bucureștiul n-ar fi un oraș de trei milioane de oameni, ci o garsonieră de 20 de metri pătrați pe care o aranjezi rapid înainte să vină proprietarul să-ți ia garanția. Audit ca-n filme, tăieri magice de cheltuieli, eficiență din vorbe: e un fel de Marie Kondo administrativ — „does this expense spark joy? Nu? La gunoi!”
Întreg discursul are vibe-ul ăla clasic de campanie în care toți ceilalți politicieni sunt o catastrofă cosmică, o combinație între Godzilla și factura la întreținere, în timp ce candidata e exact ce lipsește: Jeanne d’Arc în variantă urbană, dar și inspector ANAF cu superputeri, eventual și puțin Batman, totul într-un singur pachet promoțional. Este fascinant — aproape emoționant — cum dezvăluirile astea apar fix, dar FIX în perioada numită „campanie electorală”, acea perioadă magică în care fiecare politician redescoperă brusc pasiunea pentru anticorupție. Toți devin detectivi cu lupa, doar că uită lupa acasă după alegeri. Și, evident, niciunul nu aduce ceva concret: doar vorbe, suspiciuni, indignare și acea încredere neclintită că publicul nu observă că show-ul se repetă la fiecare patru ani.
Dacă ar exista un premiu pentru „cea mai dramatică salvare a Capitalei”, Anca Alexandrescu ar câștiga fără emoții. Are tot ce trebuie: multă energie, multe declarații, mult fum — sufiecient cât să acopere o bucățică de București, dar, din păcate, niciodată realitatea. Realitatea e fix acolo, în trafic, în gropi, în birocrație, în contracte întortocheate și în promisiuni reciclate. Dar pentru câteva minute bune, parcă ai impresia că Bucureștiul chiar poate fi salvat doar printr-un dans ritualic cu mapă și declarații.
