Deci Vlad Gheorghe a descoperit brusc, după „toate studiile sociologice”, că Bucureștiul are nevoie nu de el, ci de altcineva. O revelație instantă, aproape biblică, probabil în aceeași zi în care sondajul i-a șoptit blând că are gloriosul scor de 2%. Ce coincidență! E ca și cum ai deschide frigiderul și ai găsi înăuntru exact răspunsul la întrebarea existențială: „De ce nu mă votează nimeni?”
Un adevărat act de altruism, desigur. Când vezi că nu te vrea lumea nici măcar cât să faci o secție de votare fericită, te sacrifici eroic și te retragi „pentru democrație”. Pentru democrație, nu pentru că ai șanse mai mici decât un covrig flendurat într-un concurs de frumusețe. Să fim serioși.
Iar momentul în care îi îndeamnă pe susținători să voteze cu Ciucu… superb. E ca și cum ai vinde bilete la concertul tău și, în ziua evenimentului, le-ai spune oamenilor: „Știți ceva, eu nu mai cânt, dar e un tip acolo vis-a-vis care chiar are voce. Duceți-vă la el, eu doar am venit să țin microfonul în poză.” Un fel de „Mulțumesc că m-ați susținut, dar hai totuși să votăm pe cineva cu șanse reale, nu pe mine, care am doar entuziasm, iluminări sociologice și o pagină de Facebook.”
Declarația pompoasă cu „Bucureștiul trebuie să rămână un bastion al democrației” e perfectă. Nimic nu spune „bastion” mai bine decât un candidat care părăsește câmpul de bătălie înainte să scoată sabia din teacă. E genul ăla de general care, înainte să înceapă lupta, spune: „Băieți, eu am uitat armura acasă, mă duc până la Mega.” Practic, democrația românească a fost salvată încă o dată… prin absență. O absență strategică, neapărat comunicată pe Facebook cu un ton de martir radiant.
În esență, povestea sună a manual de strategie electorală pentru începători: dacă n-ai loc la masa mare, măcar ține farfuria celui care mănâncă. Poate, poate pică și pentru tine un post, o funcție, o indemnizație, un scăunel ceva. Nu mare, nu incomod, doar cât să nu te doară spatele în timp ce spui că tu de fapt lupți pentru popor. Important e să repeți constant că te sacrifici pentru oameni, că oamenii adoră când îi sacrifici… elegant. Dar nu prea mult, că oricum nu te vota nimeni.
Și, evident, nu putea lipsi finalul cinematografic: Bucureștiul respiră ușurat. Nu pentru că s-a rezolvat ceva, nu pentru că s-a schimbat ceva, ci pentru că s-a retras cineva. Atât. O victorie prin eliminare, ca la Survivor, doar că aici concurentul s-a autoeliminat și a mai și declarat că o face pentru binele tribului.
