Astăzi, în timp ce procesul de votare înaintează cu viteza unui tramvai rămas blocat între două intersecții, bucureștenii intră în secțiile de vot cu aceeași energie cu care ai deschide un sertar plin de hârtii inutile: știi că trebuie, dar îți promiți că data viitoare îl arunci cu totul. Pe ei îi întâmpină buletinul de vot cu 17 candidați — un fel de meniu electoral à la carte, în care alegi între oameni despre care n-ai auzit niciodată, oameni despre care ai auzit prea mult și oameni despre care sperai sincer să nu mai auzi vreodată. Practic, un all-inclusive al confuziei.
Privind buletinul de vot, îți dai seama că Bucureștiul nu duce lipsă de curaj, ci doar de niște filtre serioase. E clar că oricine se trezește într-o dimineață și zice „Gata, eu conduc Capitala!” ar trebui să completeze măcar un test de logică înainte. În acel moment, bucureșteanul, oricât de imun ar fi devenit la promisiuni, se simte din nou mic — un fel de David fără praștie, fără manual și fără chef.
Promisiunile? Ah, playlistul preferat al oricărui politician: apă caldă, căldură, trafic fluidizat, oraș curat. Manelele administrației publice. Se repetă, se remixează, se pun pe repeat. Bucureștenii le-au auzit de atâtea ori încât dacă ar deveni realitate, probabil ar întreba: „Și unde e șpilul?”
Iar scârba… scârba nu se ascunde. Se vede în mers, în tonul cu care întreabă „Aici e intrarea?”, în ochii obosiți care spun „Am venit, dar să nu credeți că mă emoționează cineva de pe listă”. Prezența la vot e, spus delicat, slabă. Capitala — centrul nervos al țării — nu reușește să umple secțiile nici măcar cât umple o ofertă de „3 la preț de 2” la detergent. Bucureșteanul se mișcă mai rapid la o promoție decât la alegeri. Și nu-l poți condamna: la supermarket măcar primește ce scrie pe etichetă.
Totuși, un firicel de speranță persistă — subțire, palid, cu moralul la pământ, dar încă în viață. Poate-poate trecem de 50%. Ar fi un miracol urban, comparabil cu găsirea unui loc de parcare în centrul vechi sâmbătă seara. Un eveniment atât de rar încât merită placă memorială: „Aici, în anul de grație…, bucureștenii s-au prezentat la vot. Masiv. Inexplicabil.”
Prin sectile de votare se plimbă oameni triști, sceptici, oameni care caută cu privirea dacă există opțiunea „Nimeni dintre aceștia”. Dar democrația nu e pizzerie: nu ai „jumătate cu optimism, jumătate cu independenți”, nici extra-apă-caldă. Trebuie să alegi ceva. Orice.
Așa că bucureșteanul ia ștampila, oftează și pune o bifă resemnată. Un gest mic, făcut cu zero entuziasm.
Iar dacă trecem de 50% azi, va fi doar pentru că bucureștenii au un simț al umorului fabulos și o toleranță la absurd demnă de studiat. Bucureștiul e singurul oraș în care tragedia și comedia ies împreună la vot.
