Alegătorul bucureștean pornește spre urne cu aceeași determinare cu care îți iei aspirator vertical de Black Friday: nu e clar dacă chiar ai nevoie de el, dar parcă te ajută la ceva. În fața lui – 17 candidați, dintre care câțiva s-au retras, dar au rămas pe buletin ca niște stickere de colecție pe care nu le dezlipești nici cu diluant industrial.
La București nu e ca la orașele mici. Aici nu câștigă nimeni din greșeală. Există mereu trei, hai patru tabere mari care își dispută primăria ca premiul cel mare la loto. Restul celor 13-14 candidați apar, își lipesc un afiș, dau două interviuri, se retrag, ba nu se retrag, numele lor rămâne pe buletin ca niște relicve electorale. Exact ce-i mai lipsea alegătorului deja bulversat: capcane pe hârtia oficială.
Din când în când, alegerile mai scot la iveală și un paradox românesc autentic: alegătorul votează pentru un primar, dar rezultatul se transformă în atmosferă de campanie prezidențială. Deja are trauma colectivă a anilor în care s-a trezit cu un președinte deși el voia doar pe cineva care să-i pună un capac la canal. Sufletul lui de bucureștean e împărțit: pe de o parte vrea schimbare, pe de altă parte știe că schimbarea vine însoțită de surprize neplăcute.
Iar peste tot acest spectacol se așază, solemn, turul unic. Alegătorul trebuie să fie genial din prima încercare: să voteze „util”, „strategic”, „responsabil”, dar eventual și „cu sufletul”. Dacă votează cu cine îi place, riscă să câștige cine nu. Dacă votează rațional, simte că și-a trădat principiile. Dacă pune din greșeală ștampila pe un candidat retras, face neintenționat caritate electorală.
La final, bucureșteanul iese din secția de votare ca după un examen grilă prost formulat, oftează și promite: „Data viitoare nu mai pun botul.”
Și patru ani mai târziu, bucureșteanul revine disciplinat: cu speranța revopsită, confuzia intactă și hotărârea de a continua tradiția.
